Mariana S. Țăranu
La 3 ianuarie 1949, Grigorii Orghian din Ursoaia îi scria lui Stalin, numindu-l „tată, prieten și învățător”. După această adresare, povestea că își cedase pământul colhozului, dar continua să fie obligat să predea cereale ca și cum îl mai deținea. Cumpărase grâu pentru a executa obligațiile, iar acum i se cerea încă o cantitate pe care nu știa de unde să o procure. Avea 73 de ani și solicita să fie scos din lista „chiaburilor”. Era o nouă scrisoare: la cea anterioară, spunea el, nu primise răspuns. [1, pp. 84–85]
Cum trebuie să citim o asemenea adresare? Ca dovadă a iubirii pentru Stalin? Ca expresie a fricii? Ca ultimă încercare de salvare?
Răspunsul meu este că scrisoarea trebuie citită în întregime. Formula de început și drama relatată aparțin aceluiași document. Omul îi atribuia conducătorului rolul de protector tocmai în momentul în care descria consecințele politicilor regimului său.
În volumul Scrisori către Stalin sau spovedaniile celor ocupați (1947–1953) am publicat 280 de scrisori provenite din fondurile Arhivei Naționale a Republicii Moldova. Cercetarea mea urmărește felul în care oamenii de rând au trăit sovietizarea și au încercat să-și apere familia, gospodăria și locul în societate. Susțin că aceste scrisori dezvăluie, împreună, speranța într-o intervenție și dependența produsă de o putere care controla condițiile supraviețuirii. [1, pp. 17–22]
Conducătorul îndepărtat, ultima instanță imaginată
Pentru cel care scria, Stalin putea apărea drept autoritatea capabilă să oprească abuzul. Funcționarul din sat îi luase bunurile, îi fixase impozite sau îl declarase „chiabur”; conducătorul de la Kremlin trebuia să afle și să îndrepte situația. Această despărțire între autoritatea supremă și răul făcut în teritoriu oferea o explicație suportabilă și un destinatar pentru speranță.
Dar istoricul nu poate prelua această despărțire drept explicație a sistemului. Faptul că petiționarul îl prezenta pe Stalin ca salvator nu înseamnă că Stalin era exterior politicilor de colectivizare și represiune. În interpretarea mea, cultul conducătorului făcea posibil ca omul să caute protecție la vârful aceleiași puteri care îi amenința existența. [1, pp. 18–25]
Sheila Fitzpatrick a evidențiat diversitatea corespondenței adresate puterii sovietice: plângeri, apeluri, denunțuri și relatări personale. [4] Această perspectivă mă ajută să nu reduc toate scrisorile la o singură atitudine. În cazul Moldovei sovietice, insist asupra condițiilor în care populația supusă sovietizării era nevoită să formuleze cereri către noua autoritate.
Credința sinceră, prudența și calculul puteau coexista. Uneori omul putea crede că Stalin nu cunoștea cazul său. Alteori putea folosi limbajul așteptat pentru că acesta îi oferea o șansă de a fi ascultat. Din formula de adresare, luată separat, nu putem măsura convingerea interioară.
O viață întreagă, transformată în argument
Gheorghe Chirița din Cojușna își începea cererea din 5 decembrie 1948 prin prezentarea propriei vieți și a familiei. Explica faptul că el și soția munciseră în agricultură, enumera bunurile și terenurile și respingea acuzația că ar fi exploatat munca altora. La 71 de ani, contesta includerea în categoria „chiaburilor” și solicita verificarea situației sale în temeiul legislației și al Constituției URSS. [1, pp. 65–67]
Această autobiografie nu era o paranteză. Era demonstrația prin care autorul încerca să dovedească faptul că administrația îi atribuise o identitate falsă. Vârsta, munca și inventarul gospodăriei trebuiau să răspundă unei etichete politice cu efecte materiale.
În aceste scrisori, „chiabur” nu desemnează pur și simplu un om înstărit. Este o categorie administrativă și politică, asociată de regim cu exploatarea, care putea atrage obligații sporite, confiscări și deportare. Tocmai de aceea, întrebarea „cine sunt eu?” devenea o problemă de supraviețuire. [1, pp. 23–25]
Pentru mine, miza acestor autobiografii este dreptul oamenilor de a spune cine fuseseră înainte ca puterea să-i redefinească. Ei invocau munca proprie, copiii întreținuți, serviciul militar sau ajutorul dat altora. Fiecare detaliu trebuia să-i readucă în categoria celor care meritau protecție.
Juliane Fürst arată, în cercetarea scrisorilor tinerilor sovietici, că asemenea texte puteau confirma sistemul și, simultan, mărturisi eșecurile lui. [5] În scrisorile pe care le-am publicat, urmăresc aceeași tensiune, dar în experiența unor oameni cu biografii și raporturi diferite față de puterea sovietică. Limbajul loialității putea însoți descrierea unei vieți distruse.
Scrisoarea putea reveni la cei reclamați
Oamenii scriau la Moscova pentru a depăși blocajul local. Traseul administrativ al scrisorii putea însă să-i readucă exact în acel blocaj.
În introducerea volumului descriu circuitul identificat în documentele cercetate: înregistrarea la Moscova, redirecționarea către Consiliul de Miniștri de la Chișinău, apoi verificarea prin comitetele executive raionale și sovietele sătești. Nu fiecare scrisoare trebuie presupusă că a parcurs identic toate etapele, dar acest mecanism explică de ce apelul către conducător nu însemna o audiere personală de către el. [1, pp. 19–20, 25]
Leon Pădurar din Chișcăiești relata că cererea adresată președintelui Consiliului de Miniștri al RSS Moldovenești fusese trimisă comitetului executiv raional, care îi respinsese din nou solicitarea. El susținea că fusese trecut pe lista „chiaburilor” ca răzbunare pentru refuzul de a da vin unui funcționar și îi cerea lui Stalin să clarifice cazul. Scrisoarea a fost înregistrată la 11 ianuarie 1949. [1, p. 81]
Acest document conține o acuzație care trebuie verificată prin alte surse. El dovedește însă direct felul în care petiționarul descria blocarea cererii și înțelegea raportul său cu autoritățile.
Trimiterea plângerii spre examinare la nivel local putea face ca numele și acuzațiile autorului să ajungă la cei reclamați. De aici interpretez și prudența formulărilor: omul trebuia să spună suficient pentru a cere ajutor, fără a-și transforma cererea într-o contestare frontală a întregii puteri. Acest risc nu dovedește că fiecare scrisoare a provocat represalii; cere urmărirea fiecărui caz.
Hrană, pensie și demnitate
Problemele evocate în scrisori nu se limitau la clasificarea gospodăriilor. Oamenii cereau hrană, locuință, pensie și posibilitatea de a rămâne acasă. În spatele limbajului administrativ se afla întrebarea concretă: din ce voi trăi?
Legătura cu cercetările mele despre foamete este directă. În RSSM în anii foametei staliniste (1946–1947): între teroarea politică și drama supraviețuirii analizez modul în care obligațiile de predare și constrângerea asupra gospodăriei limitau resursele familiei. Scrisorile permit urmărirea acestei presiuni prin vocea celor care o suportau și dincolo de anii foametei. [2, pp. 44–68; 1, pp. 84–85]
Într-o scrisoare din 20 august 1949, Maria Nichifor din Călărași relata activitatea sa îndelungată în îngrijirea bolnavilor și ajutorul acordat militarilor sovietici. Descria confiscări, umilințe și încetarea plății pensiei. Miza nu era numai lipsa mijloacelor de trai, ci și demnitatea: cum putea o viață de muncă și ajutor dat altora să fie întâmpinată astfel? La final solicita reluarea plății pensiei și un răspuns. [1, pp. 201–208]
Mă interesează acest raport dintre recunoaștere și supraviețuire. Oamenii nu cereau întotdeauna doar un bun. Ei cereau să fie recunoscute munca, vârsta, suferința și dreptul de a nu fi tratat ca un dușman.
Speranța nu ne spune singură ce s-a întâmplat după scrisoare
În cazul lui Serghei Berlinschii, care solicita în decembrie 1948 scoaterea din lista „chiaburilor” și primirea în colhoz, nota documentară din volumul meu indică deportarea sa și a familiei în regiunea Kurgan, în iulie 1949. [1, p. 69 și nota 40]
Acest caz arată limitele protecției căutate prin scrisoare. Nu permite afirmația că deportarea a fost provocată de scrierea ei. Pentru a stabili o asemenea legătură ar fi necesare documente despre decizie și motivele ei.
La fel, existența unei scrisori adresate lui Stalin nu dovedește că el a citit-o personal. Nici lipsa unui răspuns în documentele consultate nu dovedește automat că nu a existat niciun răspuns. În cercetarea mea disting între ceea ce cerea omul, traseul documentului și soarta pe care o putem reconstitui.
A scrie însemna a încerca să rămâi în viață și în societate
De ce îi scriau oamenii lui Stalin? Pentru că mai sperau într-o intervenție, pentru că încercau să depășească autoritatea locală și pentru că aveau nevoie de hrană, protecție și recunoaștere. Teama nu anula această inițiativă; îi modela limbajul.
Poziția mea este că scrisorile trebuie citite ca mărturii ale încercării de a acționa într-un raport profund inegal. Ele arată oameni care își apără viața prin argumentele pe care puterea le putea accepta. În același timp, documentează costul uman al ordinii sovietice pe care autorii trebuiau să o invoce pentru a cere ajutor.
Scrisori către Stalin este temelia acestei cercetări. Alături de monografia despre foamete și de documentele și mărturiile din Un genocid nerecunoscut, volumul susține direcția pe care o urmăresc pe acest blog: să explic mecanismele dominației sovietice pornind de la surse și de la experiența oamenilor asupra cărora s-au exercitat. [3]
La începutul scrisorii, Grigorii Orghian îl numea pe Stalin protector. La sfârșit, cerea din nou să fie ascultat. Între aceste două momente se află întrebarea pe care o adresez documentelor: ce fel de putere îi obliga pe oameni să caute salvarea chiar la conducătorul regimului care îi amenința?
Referințe
[1] Mariana S. Țăranu (editor), Scrisori către Stalin sau spovedaniile celor ocupați (1947–1953), Chișinău, Pontos, 2014. Pasajele citate: introducerea, pp. 17–22; analiza clasificării gospodăriilor și a petițiilor, pp. 23–25; scrisoarea nr. 7, Gheorghe Chirița, pp. 65–67; scrisoarea nr. 9, Serghei Berlinschii, p. 69, inclusiv nota 40 privind deportarea; scrisoarea nr. 18, Leon Pădurar, p. 81; scrisoarea nr. 21, Grigorii Orghian, pp. 84–85; scrisoarea nr. 94, Maria Nichifor, pp. 201–208. Cotele indicate în ediție pentru Chirița: ANRM, F. 2848, inv. 7, dos. 75, f. 91–92; pentru Pădurar: ANRM, F. 2848, inv. 7, dos. 75, f. 396–396 verso; pentru Nichifor: ANRM, F. 2848, inv. 7, dos. 90, f. 91–93.
[2] Mariana S. Țăranu, RSSM în anii foametei staliniste (1946–1947): între teroarea politică și drama supraviețuirii, Chișinău, Lexon-Prim, 2026, pp. 44–68. ISBN 978-9975-181-42-6.
[3] Mariana S. Țăranu (editor), Un genocid nerecunoscut, București, Editura Vremea, 2020. Volum de documente și mărturii despre foametea din 1946–1947; pentru prezentarea proiectului și a interpretării autoarei, pp. 15–18.
[4] Sheila Fitzpatrick, „Supplicants and Citizens: Public Letter-Writing in Soviet Russia in the 1930s”, Slavic Review, vol. 55, nr. 1, 1996, pp. 78–105. DOI: https://doi.org/10.2307/2500979. Prezentarea tipurilor de corespondență: extrasul publicat de Cambridge University Press, https://www.cambridge.org/core/journals/slavic-review/article/abs/supplicants-and-citizens-public-letterwriting-in-soviet-russia-in-the-1930s/0BD419014B078A95B7B755E30F4122C0
[5] Juliane Fürst, „In Search of Soviet Salvation: Young People Write to the Stalinist Authorities”, Contemporary European History, vol. 15, nr. 3, 2006, pp. 327–345. DOI: https://doi.org/10.1017/S0960777306003353. Argumentul despre afirmarea sistemului și mărturisirea eșecurilor sale: rezumatul publicat de Cambridge University Press, https://www.cambridge.org/core/journals/contemporary-european-history/article/in-search-of-soviet-salvation-young-people-write-to-the-stalinist-authorities/FEF52E4344B00E5CE5EEF68404509D8F