Mariana S. Țăranu
Ce se întâmplă cu o societate atunci când, într-un singur an, îi sunt schimbate autoritățile, legile, raporturile de proprietate și regulile după care își educă copiii? Pentru locuitorii Basarabiei, această întrebare a devenit o realitate după 28 iunie 1940. În cartea mea Represiunea și rezistența din RSSM în perioada primei ocupații sovietice (1940–1941) am urmărit felul în care ocupația militară s-a transformat în control asupra vieții cotidiene și răspunsurile oamenilor la această transformare. [1, pp. 8–10]
Interesul pentru acest an s-a conturat încă din timpul studiilor mele la Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” din Chișinău. Am revenit apoi asupra lui timp de peste două decenii. Documentele din Arhiva Națională a Republicii Moldova, Arhiva Organizațiilor Social-Politice și Depozitul Special al Serviciului de Informație și Securitate, alături de mărturii și presa epocii, mi-au permis să cercetez atât instituțiile represiunii, cât și experiența celor asupra cărora ele acționau. [1, pp. 6–7; 66–71]
Poziția mea este explicită: represiunea a fost un instrument al instaurării ordinii sovietice. A studia rezistența înseamnă, în același timp, a restitui oamenilor capacitatea de a reacționa, de a refuza și de a apăra ceea ce considerau esențial.
Ocupația nu s-a încheiat odată cu intrarea armatei
La 28 iunie 1940, Basarabia a fost ocupată de Uniunea Sovietică în urma ultimatumului adresat României. Republica Sovietică Socialistă Moldovenească a fost creată la 2 august 1940 dintr-o parte a Basarabiei și o parte a fostei republici autonome de la est de Nistru. Basarabia și RSSM nu sunt, așadar, denumiri ale aceluiași teritoriu. Această delimitare este necesară pentru a înțelege unde și asupra cui au acționat noile instituții. [1, pp. 8–9]
Termenul „ocupație” are în cercetarea mea un conținut concret: schimbarea puterii prin constrângere militară, extinderea aparatului represiv sovietic, confiscarea proprietății și înlăturarea instituțiilor precedente. Formula sovietică a „eliberării” trebuie confruntată cu aceste procese.
În carte discut interpretările lui Artiom Lazarev, care prezenta evenimentele din 1940 drept rezolvarea „problemei basarabene” și reunirea populației într-un stat sovietic. Obiecția mea privește felul în care această explicație transforma proiectul politic al Moscovei într-o presupusă voință a locuitorilor. Pentru a verifica această voință trebuie să cercetăm și refugiul, protestul, persecuția și posibilitatea reală de a refuza noua ordine. [1, pp. 15–19; 350–353]
Cum ajungea biografia unui om să fie o acuzație
Instalarea NKVD-ului — Comisariatul Poporului pentru Afacerile Interne, cu atribuții de poliție politică —, funcționarea tribunalelor, procuraturii și închisorilor au creat infrastructura represiunii. În această rețea, ocupația anterioară, apartenența politică și poziția socială puteau deveni motive de suspiciune. [1, pp. 350–354]
Lucrările Elenei Postică despre deputații Sfatului Țării și studiile lui Gheorghe Palade despre personalitățile sorocene au contribuit la restituirea numelor și a destinelor celor reprimați. Le discut în monografie și duc întrebarea către mecanism: cum transforma noua putere o activitate desfășurată în cadrul administrației românești într-un motiv de condamnare? [1, pp. 49–50]
Mărturia medicului Pavel Ciobanu-Răzeșu, analizată în carte, face vizibilă vulnerabilitatea anchetatului. El povestește că semna procese-verbale fără să le citească, deoarece nu cunoștea limba rusă, iar ancheta se desfășura fără traducător. Este relatarea unui supraviețuitor, care trebuie identificată ca atare. Ea arată însă de ce semnătura dintr-un dosar nu poate fi echivalată automat cu o mărturisire liberă și informată. [1, pp. 99–100]
Pentru mine, dosarul represiv este și un document despre autorii săi. Înainte de a repeta acuzația, istoricul trebuie să examineze cine a formulat-o, în ce condiții și pentru ce scop.
Proprietatea și frontiera: două forme ale pierderii libertății
Confiscarea bunurilor și tentativele de organizare a colhozurilor au modificat relația dintre familie și stat. Gospodăria devenea obiect al intervenției politice, iar împotrivirea putea fi descrisă drept ostilitate față de regim. [1, p. 355]
Dialogul cu Igor Cașu, a cărui culegere despre identificarea „dușmanului de clasă”, confiscări și mobilizări la muncă o analizez în volum, privește tocmai legătura dintre clasificarea oamenilor și folosirea resurselor lor. Contribuția pe care o urmăresc este integrarea acestor mecanisme în viața locală: cum erau trăite și ce răspunsuri produceau? [1, p. 64]
În Budăi, raionul Telenești, documentul discutat în carte arată că locuitorilor li s-a cerut, în august 1940, să restituie împrumuturile bancare în 24 de ore. Pentru a plăti, gospodarii și-au vândut în grabă animalele la prețuri derizorii. Acest caz permite să vedem presiunea economică la nivelul unei familii, dincolo de termenii administrativi ai unei reforme. [1, p. 245]
Închiderea trecerilor peste Prut și regimul de permise pentru trecerea Nistrului restrângeau posibilitatea de a pleca. Tentativele de trecere clandestină a Prutului puteau duce la anchetă și detenție. Controlul resurselor și controlul deplasării se întăreau reciproc: puterea intervenea în gospodărie și limita ieșirea din teritoriul pe care îl administra. [1, pp. 350; 353]
Rezistența se vede și în apărarea preotului unui sat
În introducerea cărții am precizat că rezistența cercetată era preponderent individuală și că trebuie analizată în contextul acțiunilor care o provocau. Absența unei mișcări de masă nu demonstrează acceptarea ocupației. [1, pp. 9–10]
Organizația „Majadahonda” din Orhei reprezintă un exemplu de rezistență organizată, prin foi volante și arborarea tricolorului. Totuși, tabloul este mai larg: refuzul, apărarea bunurilor, încercarea de a pleca și solidaritatea religioasă exprimă răspunsuri diferite. Nu orice adaptare pentru supraviețuire poate fi numită rezistență; trebuie examinate intenția, acțiunea și riscul asumat. [1, pp. 354–355]
La Bravicea, relatarea reprodusă în volum descrie cum sătenii au intervenit pentru ca preotul, chemat la muncă obligatorie de Paști, să poată reveni la comunitate. Sursa este ziarul Basarabia din 19 februarie 1942: o relatare publicată ulterior, în context de război, care cere confruntare cu alte mărturii și documente. Nu o tratez drept un proces-verbal al incidentului. Ea păstrează însă o formă de solidaritate locală care merită cercetată. [1, p. 265, nota 1196]
Credința și cultura deveneau probleme de putere
În analiza culegerilor lui Valeriu Pasat recunosc importanța documentelor despre raporturile dintre stat, biserică și credincioși, dar insist asupra răspunsului comunităților. Cercetarea politicii religioase trebuie să urmărească atât deciziile conducerii, cât și capacitatea oamenilor de a-și apăra practicile și instituțiile. [1, pp. 63–64]
Cartea documentează închiderea și schimbarea destinației lăcașurilor religioase, inclusiv a unor sinagogi și case de rugăciune baptiste. Aceste exemple arată întinderea politicii antireligioase dincolo de o singură confesiune. Reorganizarea școlii și controlul presei și al cărții completau intervenția în viața comunității. [1, pp. 263–264; 356–358]
Prin urmare, sovietizarea trebuie cercetată și prin locurile în care oamenii învățau, se rugau și își transmiteau memoria. Transformarea lor modifica sursele de autoritate și de solidaritate ale societății.
De ce revin la acest an pe blogul meu
Această carte explică începutul unor mecanisme de dominație pe care le urmăresc și în cercetările mele despre foamete și scrisorile către Stalin. Legătura dintre aceste teme este puterea asupra resurselor, libertății și demnității, cu respectarea diferențelor dintre perioade.
În nota asupra ediției am delimitat cercetarea de studiul separat consacrat deportărilor din iunie 1941. Volumul de față permite să înțelegem cum fusese deja transformată societatea înainte de acel moment. [1, p. 6]
Întrebarea cu care rămân este aceasta: cum se schimbă raportul dintre om și stat atunci când apărarea casei, a credinței sau a propriei biografii devine motiv de suspiciune? Documentele explică instituirea fricii. Cercetarea rezistenței ne ajută să vedem ce au încercat oamenii să păstreze în pofida ei.
Referințe
[1] Mariana S. Țăranu, Represiunea și rezistența din RSSM în perioada primei ocupații sovietice (1940–1941), Chișinău, Lexon-Prim, 2021, ISBN 978-9975-3300-8-4. Trimiterile urmează paginile numerotate din exemplarul consultat. Referințe principale: pp. 6–7, geneza și delimitarea proiectului; pp. 8–10, obiectivele, spațiul cercetării și rezistența individuală; pp. 15–19, interpretările sovietice discutate de autoare; pp. 49–50, contribuțiile Elenei Postică și ale lui Gheorghe Palade; pp. 63–64, culegerile lui Valeriu Pasat și Igor Cașu; pp. 66–71, presa și memorialistica; pp. 99–100, mărturia medicului Pavel Ciobanu-Răzeșu; p. 245, cazul Budăi; pp. 263–265, politica antireligioasă și cazul Bravicea; pp. 350–358, sinteza rezultatelor cercetării.
Surse și lucrări discutate prin intermediul monografiei:
Elena Postică, „Deputații Sfatului Țării represați în anul 1940”, Cugetul, 1998, nr. 3, pp. 92–98; discutată în [1], p. 49, notele 156–157.
Gheorghe Palade, „Personalități sorocene supuse represiunilor sovietice (1940–1941): studiu de caz”, în Raptul Basarabiei, Nordului Bucovinei și Ținutului Herța din 28 iunie 1940, Chișinău, Cartea Juridică și Serebia, 2015, pp. 130–139; discutată în [1], p. 50, nota 158.
Igor Cașu (editor), U istokov sovetizatsii Bessarabii. Vyiavlenie «klassovogo vraga», konfiskatsia imuscestva i trudovaia mobilizatsia, 1940–1941 gg., Chișinău, Cartier, 2014; discutată în [1], p. 64, nota 198.
Valeriu Pasat (redactor științific), Pravoslavie v Moldavii: vlasti, tserkovi, veruiuscie. 1940–1991, patru volume, Moscova, ROSSPEN, 2009–2011; discutată în [1], pp. 63–64, nota 197.
Pavel Ciobanu-Răzeșu, mărturie publicată în Literatura și arta, 29 martie 2001; reprodusă și analizată în [1], pp. 99–100, notele 358–359.
Cazul Budăi: AOSPRM, fond 42, inventar 1, dosar 4, fila 7, citat în [1], p. 245, nota 1062. Cazul Bravicea: Basarabia, 19 februarie 1942, citat în [1], p. 265, nota 1196.