Cine poartă responsabilitatea foametei din Basarabia?

Foametea din anii 1946–1947 din Basarabia ridică una dintre cele mai dificile probleme ale istoriei postbelice a regiunii: cum poate fi stabilită responsabilitatea pentru transformarea unei crize alimentare severe într-o catastrofă umană de proporții?

Un răspuns riguros nu poate porni nici de la negarea secetei, nici de la atribuirea automată a întregii responsabilități unui singur nivel administrativ. Seceta a existat, războiul a produs distrugeri importante, iar recolta anului 1946 a fost grav compromisă. În același timp însă, populația Basarabiei fusese reintegrată după 1944 într-un sistem sovietic de comandă, în care obligațiile de predare a produselor, fiscalitatea, circulația resurselor și distribuirea ajutorului erau controlate de stat.

În prezentul studiu, termenul Basarabia este utilizat cu referire prioritară la teritoriile dintre Prut și Nistru incluse după 1944 în RSS Moldovenească, unde se concentrează analiza experienței populației locale. Pentru instituțiile, politicile, structurile administrative și statisticile oficiale ale republicii este utilizată denumirea istorică RSS Moldovenească. Această distincție este necesară deoarece Basarabia și RSS Moldovenească nu sunt termeni perfect sinonimi, iar confundarea lor riscă să suprapună experiența unei societăți asupra structurii administrative care o controla.

De aceea, analiza trebuie să distingă între factorii care au produs penuria, deciziile care au amplificat efectele acesteia și gradul real de libertate al celor care au executat aceste decizii.

Seceta poate explica o parte a crizei agricole. Responsabilitatea însă presupune existența unei capacități de decizie. Tocmai de aceea, într-un regim represiv, simpla participare la aplicarea unei politici nu poate fi echivalată automat cu elaborarea sau controlul acelei politici.

Seceta: factor real, dar insuficient pentru explicarea catastrofei

În monografia mea RSSM în anii foametei staliniste (1946–1947): între teroarea politică și drama supraviețuirii am analizat inclusiv datele meteorologice publicate de Constantin A. Dissescu în Analele Academiei Române. Potrivit acestor date, anul 1946 a fost unul excepțional de secetos, cantitatea medie anuală de precipitații ajungând la numai 477,1 mm, una dintre cele mai scăzute valori înregistrate în aproximativ șase decenii. Situația fusese agravată și de seceta din anul precedent.[1]

Prin urmare, factorul climatic trebuie inclus în explicație.

El nu este însă suficient.

Întrebarea importantă este ce s-a întâmplat cu resursele alimentare rămase și în ce măsură populația din zona basarabeană a RSS Moldovenești a putut dispune de ele.

Documentele administrative, statisticile și mărturiile arată că foametea s-a desfășurat într-un sistem în care statul continua să solicite produse agricole și bani de la populație, chiar în condițiile în care capacitatea gospodăriilor țărănești de a-și asigura propria subzistență se reducea dramatic.

Stephen G. Wheatcroft a analizat foametea sovietică din 1946–1947 tocmai din această perspectivă, arătând că recolta slabă și seceta s-au suprapus peste o situație în care presiunea asupra țărănimii și reducerea rezervelor alimentare crescuseră vulnerabilitatea mediului rural.[2] Michael Ellman a mers mai departe, argumentând că amploarea foametei trebuie analizată și prin raportare la prioritățile de distribuție ale statului și la resursele aflate la dispoziția acestuia.[3]

Pentru Basarabia, problema nu este așadar dacă seceta a existat, ci în ce măsură deciziile statului sovietic au agravat consecințele unei crize agricole reale.

Rechizițiile și obligațiile față de stat

În anul 1946, planul republican inițial de predare a cerealelor către stat fusese stabilit la 265.000 de tone. Ulterior, după constatarea gravității situației agricole, acesta a fost redus; în august 1946 planul ajunsese la aproximativ 72.000–72.727 de tone. Cercetările citate în monografia mea indică faptul că și această cantitate rămânea dificil de realizat în raport cu posibilitățile reale ale RSS Moldovenești.[4]

Obligațiile nu se limitau la cereale. Gospodăriile țărănești trebuiau să predea carne, lapte, ouă, lână, cartofi, floarea-soarelui, fân și alte produse. În 1947, când efectele foametei erau încă severe în zona basarabeană, sistemul de predări obligatorii continua să funcționeze.[5]

Această situație impune o distincție între două fenomene diferite:

lipsa produselor alimentare și diminuarea prin intervenția statului a produselor rămase la dispoziția gospodăriilor.

Seceta contribuia direct la primul fenomen. Sistemul de colectare trebuie analizat în raport cu cel de-al doilea.

Presiunea economică nu se limita la produse. În 1945, planul de colectare a impozitelor bănești fusese de 147,34 milioane de ruble, iar în 1946 ajunsese la 291,05 milioane de ruble. Potrivit surselor utilizate în monografie, majorarea afecta inclusiv gospodăriile sărace.[6]

În paralel funcționau și împrumuturile bănești de stat. În 1947, Banca de Stat a URSS a încasat din RSS Moldovenească 28,397 milioane de ruble, ceea ce reprezenta 133,5% din suma prevăzută inițial.[7]

Aceste date nu demonstrează singure intenția de a produce foamete. Ele arată însă că, în timp ce o parte importantă a populației suferea de subnutriție, mecanismele fiscale și de colectare continuau să funcționeze.

Tocmai această suprapunere trebuie analizată atunci când discutăm responsabilitatea politică.

Centrul sovietic și problema capacității de decizie

Sistemul de rechiziții, principalele obiective economice și cadrul fiscal nu erau stabilite în satele basarabene.

Ele făceau parte din mecanismul economiei sovietice centralizate.

Din acest motiv, analiza responsabilității trebuie să înceapă cu centrul sovietic, deoarece acolo se concentra cea mai mare capacitate de a defini, modifica sau suspenda politica economică.

Documentele arată și că Moscova era informată asupra agravării crizei.

La 21 decembrie 1946, o scrisoare semnată de F. M. Butov, Nicolae Coval și Gherasim Rudi îi comunica lui Stalin situația alimentară gravă din RSS Moldovenească. Se menționa compromiterea recoltei pe aproximativ 320.000 de hectare și se solicita ajutor pentru 175.000 de gospodării, însumând aproximativ 692.000 de persoane.[8]

Acest document indică faptul că, cel târziu la sfârșitul anului 1946, gravitatea situației era cunoscută la nivel central.

Moscova intervenise și anterior. În august 1946 fusese aprobat un împrumut alimentar de 24.000 de tone de cereale și fusese redus planul de predare.[9]

Existența acestor măsuri nu poate fi folosită nici pentru a demonstra inexistența responsabilității, nici pentru a o stabili automat. Ea arată însă că autoritățile centrale recunoscuseră existența unei crize.

Mai relevant este raportul dintre ajutorul prevăzut și cel efectiv livrat. Potrivit documentației analizate în monografia mea RSSM în anii foametei staliniste (1946–1947): între teroarea politică și drama supraviețuirii, decizia din 19 august 1946 prevedea livrarea către RSS Moldovenească a câte 5.000 de tone de cereale lunar pentru consum. Pentru perioada septembrie–decembrie 1946, cantitatea medie efectiv livrată ar fi fost de aproximativ 900 de tone lunar.[10]

Diferența dintre ajutorul promis și cel efectiv livrat trebuie tratată ca o problemă documentară concretă, nu ca argument retoric.

Întrebarea relevantă este:

ce resurse puteau fi mobilizate, ce resurse au fost mobilizate și cât de repede au ajuns ele la populație?

Cercetările lui Filip Slaveski, Yurii Shapoval și Igor Cașu asupra raporturilor dintre centru și periferie aduc informații suplimentare privind implicarea Moscovei. Autorii analizează misiunea lui Aleksei Kosîghin în RSS Moldovenească în februarie 1947 și legătura acesteia cu adoptarea unor noi măsuri de ajutor.[11]

Aceste date susțin concluzia că situația din RSS Moldovenească era cunoscută și discutată la nivelul conducerii sovietice.

Conducerea RSS Moldovenești: între aplicarea directivelor și marja de acțiune

Rolul conducerii republicane necesită o analiză distinctă.

Ar fi prea simplu să îi atribuim aceeași responsabilitate ca centrului sovietic fără a cerceta gradul său real de autonomie.

RSS Moldovenească funcționa în interiorul unui stat centralizat. Conducerea republicană nu putea stabili independent principalele politici economice ale URSS și nici nu dispunea liber de resursele unionale.

În același timp, administrația republicană organiza aplicarea directivelor, controla aparatul raional, centraliza datele și participa la gestionarea ajutorului.

Documentele medicale demonstrează că situația era cunoscută.

La 1 decembrie 1946 erau înregistrate 53.210 persoane cu distrofie, dintre care 16.133 erau copii sub patru ani. La 1 ianuarie 1947 numărul ajunsese la 71.506, la 10 ianuarie la 82.603, la 20 ianuarie la 116.965, iar la 1 februarie la 169.924.[12]

Aceste cifre arată că aparatul administrativ al RSS Moldovenești nu era lipsit de informații asupra dimensiunii crizei.

De aici rezultă o întrebare mai precisă decât simpla afirmație că „administrația republicană era responsabilă”:

ce posibilități reale avea conducerea RSS Moldovenești de a modifica politica și ce a făcut în limitele acestor posibilități?

Documentele arată că autoritățile republicane au solicitat Moscovei ajutor suplimentar.

În același timp, ele continuau să administreze mecanismele de colectare și fiscalitate.

Acest dublu rol trebuie cercetat fără a transforma conducerea RSS Moldovenești într-un actor complet autonom, dar nici într-un simplu mecanism lipsit de orice capacitate de decizie.

Executant sau victimă a sistemului?

Problema devine și mai dificilă la nivel local.

În satele din zona basarabeană, politica era aplicată de împuterniciți agricoli, membri ai sovietelor, comsomoliști, cadre didactice și alte persoane mobilizate în aparatul administrativ. În anumite perioade, controlul ajunsese până la aproximativ un activist pentru șapte gospodării.[13]

Sursele descriu căutarea cerealelor în poduri, pereți sau podele, precum și sechestrarea bunurilor gospodăriilor incapabile să-și îndeplinească obligațiile.[14]

Aceste practici nu trebuie însă transformate automat într-o acuzație colectivă împotriva tuturor celor implicați.

În monografia mea RSSM în anii foametei staliniste (1946–1947): între teroarea politică și drama supraviețuirii am arătat că, începând cu noiembrie 1946, autoritățile sovietice au intensificat presiunea asupra liderilor locali care nu reușeau să îndeplinească planurile la cereale. În documente apar acuzații de „sabotaj” și de complicitate cu „dușmanii poporului”.[15]

Această situație este esențială pentru evaluarea comportamentului administrației locale.

Un funcționar local care știa că neexecutarea unei directive îl putea transforma el însuși într-un suspect politic nu acționa în aceleași condiții de libertate precum conducerea care stabilise directiva.

De aici rezultă necesitatea de a distinge între cel puțin trei situații:

executarea sub constrângere; aplicarea cu o anumită marjă de alegere; folosirea sistemului pentru abuz sau avantaj personal.

Aceste situații nu trebuie tratate identic.

În cazul administrației locale, răspunderea ar trebui stabilită numai prin examinarea unor comportamente concrete: ce putea refuza persoana respectivă, ce risca dacă refuza, dacă a aplicat ordinul minimal sau l-a depășit, dacă a protejat persoane, dacă a denunțat, dacă a profitat material sau dacă a folosit sistemul pentru conflicte personale.

Într-un regim represiv, poziția administrativă nu dovedește singură libertatea deciziei.

Acest lucru nu îi exonerează pe cei care au comis abuzuri demonstrabile. Dar nici nu permite atribuirea colectivă a vinei tuturor celor care au fost integrați în aparatul local.

Scrisorile către Stalin și percepția raportului dintre centru și periferie

Volumul meu Scrisori către Stalin sau spovedaniile celor ocupați (1947–1953) oferă o perspectivă importantă asupra modului în care oamenii din RSS Moldovenească înțelegeau — sau erau obligați să formuleze — raportul dintre puterea centrală și autoritatea locală.

La 19 martie 1947, învățătorii Ignatieva, Pronin și Lebedeva din Soroca îi scriau lui Stalin că pâinea le ajungea numai pentru jumătate de lună, că își vânduseră bunurile și că oamenii cu copii „umblă ca umbrele”. Motivul adresării era rezumat prin formula: „foamea ne impune”.[16]

Ei nu îl acuzau însă pe Stalin.

I se adresau „ca unui tată” și atribuiau nedreptățile funcționarilor locali.

Acest limbaj nu poate fi citit ca dovadă că autorii considerau realmente centrul nevinovat. Petiția era redactată într-un sistem politic în care acuzația directă împotriva liderului suprem era practic imposibilă.

La numai două zile, administrația județului Soroca comunica faptul că problemele semnalate nu s-ar fi confirmat.[17]

La 3 iunie 1947, Dora Belaia din Chișinău îi scria lui Stalin că „poporul nostru muncitor moare de foame”. Reacția administrativă consemnată ulterior se concentra asupra stării autoarei și asupra credibilității sale, nu asupra situației colective descrise.[18]

Aceste documente nu demonstrează singure responsabilitatea personală a lui Stalin pentru fiecare situație relatată.

Ele demonstrează însă că informația privind foametea și disfuncțiile distribuției circula prin aparatul administrativ și ajungea în structurile centrale.

Această distincție este importantă.

Ajutorul și limitele intervenției

Statul sovietic a acordat ajutor alimentar.

Această realitate trebuie integrată în analiză, nu ignorată.

În ianuarie 1947 existau aproximativ 500 de cantine alimentare. Accesul era însă limitat, iar listele beneficiarilor erau întocmite de autoritățile locale.[19]

Tot în monografia mea RSSM în anii foametei staliniste (1946–1947): între teroarea politică și drama supraviețuirii am analizat diferența dintre numărul persoanelor afectate și capacitatea sistemului de ajutor. În februarie 1947, aproximativ 240.000 de persoane sufereau de distrofie alimentară, în timp ce prin intermediul cantinelor erau ajutate aproximativ 100.000.[20]

Distribuirea ajutorului nu era uniformă. În zona basarabeană a RSS Moldovenești beneficia de punctele alimentare aproximativ jumătate dintre persoanele înregistrate ca având nevoie de ajutor, în timp ce în raioanele din stânga Nistrului proporția era mai ridicată.[21]

Această diferență este importantă și din punct de vedere terminologic: atunci când comparăm cele două spații din interiorul republicii, formularea precisă este zona basarabeană a RSS Moldovenești în raport cu raioanele din stânga Nistrului.

Datele nu justifică o concluzie simplă de tipul „statul a ajutat” sau „statul nu a ajutat”.

Ele obligă la analiza proporției dintre amploarea crizei și amploarea intervenției.

De aceea, ajutorul trebuie evaluat prin câteva întrebări concrete:

când a fost decis, cât a fost prevăzut, cât a fost livrat efectiv și câți oameni au beneficiat?

Nu trei niveluri egale de vină, ci niveluri diferite de putere

Problema responsabilității nu poate fi reprezentată satisfăcător printr-o schemă în care Moscova, Chișinăul și satul apar ca trei niveluri comparabile.

Ele nu dispuneau de aceeași putere.

Centrul sovietic avea cea mai mare capacitate de a defini obiectivele economice, de a modifica planurile și de a redistribui resurse.

Conducerea RSS Moldovenești avea o marjă de acțiune mai redusă, dar participa la administrarea și aplicarea politicii.

La nivel local, oamenii puteau fi simultan executanți ai sistemului, victime ale presiunii politice și, în anumite situații documentate, autori ai unor abuzuri proprii.

De aceea, în locul unei ierarhii abstracte a „vinovăției”, este mai util să analizăm ierarhia puterii și a posibilității reale de decizie.

Cu cât un actor avea o capacitate mai mare de a formula, modifica sau opri politica, cu atât problema responsabilității politice devine mai directă.

Cu cât libertatea sa de acțiune era mai restrânsă de amenințarea represiunii, cu atât răspunderea trebuie stabilită mai atent și mai individualizat.

Această distincție este cu atât mai importantă în cazul Basarabiei, unde societatea locală traversa un proces de sovietizare accelerată, iar instituțiile RSS Moldovenești reprezentau mecanismul administrativ prin care politica sovietică era aplicată.

Concluzie

Seceta din 1946 a fost reală.

Distrugerile războiului au amplificat vulnerabilitatea economică a regiunii.

Dar nici seceta, nici războiul nu explică singure funcționarea sistemului de rechiziții, menținerea obligațiilor fiscale, caracterul selectiv și tardiv al unor măsuri de ajutor sau presiunea exercitată asupra aparatului local.

Din documentele analizate rezultă că statul sovietic dispunea de cea mai mare capacitate de decizie asupra resurselor, colectărilor și intervențiilor de urgență.

În aceste condiții, responsabilitatea politică principală trebuie analizată în raport cu centrul sovietic, deoarece acesta controla cadrul general în care s-a desfășurat criza.

Responsabilitatea aparatului RSS Moldovenești trebuie evaluată în funcție de marja sa efectivă de autonomie și de măsurile concrete adoptate.

La nivel raional și sătesc, însă, nu este metodologic justificată atribuirea unei responsabilități colective. Aici este necesară analiza individuală a comportamentului, a constrângerii și a posibilităților reale de alegere.

Într-un regim de teroare, faptul că o persoană participă la executarea unei politici nu demonstrează automat că ea este și autorul acelei politici.

De aceea, întrebarea care poate organiza cel mai bine analiza nu este:

„Cine a participat la aplicarea politicii?”

ci:

„Cine avea puterea reală de a formula, modifica sau opri politica și ce a făcut cu această putere atunci când consecințele ei deveniseră cunoscute?”

Din această perspectivă, documentele indică în primul rând spre centrul statului sovietic, fără a elimina necesitatea unei cercetări separate asupra responsabilităților instituționale și individuale de la nivelurile inferioare.

Note

[1] Mariana S. Țăranu, RSSM în anii foametei staliniste (1946–1947): între teroarea politică și drama supraviețuirii, Chișinău, Lexon-Prim, 2026, pp. 8–9; Constantin A. Dissescu, „Un fenomen meteorologic neobișnuit – Seceta anului 1946”, în Analele Academiei Române. Memoriile Secțiunii Științifice, seria III, tom XXIII, 1947–1948, București, 1948, pp. 123–135.

[2] Stephen G. Wheatcroft, “The Soviet Famine of 1946–1947, the Weather and Human Agency in Historical Perspective”, Europe-Asia Studies, vol. 64, nr. 6, 2012, pp. 987–1005, DOI: 10.1080/09668136.2012.691725.

[3] Michael Ellman, “The 1947 Soviet Famine and the Entitlement Approach to Famines”, Cambridge Journal of Economics, vol. 24, nr. 5, 2000, pp. 603–630, DOI: 10.1093/cje/24.5.603.

[4] Mariana S. Țăranu, RSSM în anii foametei staliniste…, p. 49; Mihai Gribincea, Basarabia în primii ani de ocupație sovietică (1944–1950), Cluj-Napoca, Dacia, 1995, p. 74.

[5] Mariana S. Țăranu, RSSM în anii foametei staliniste…, p. 49.

[6] Ibidem, p. 50; Mihai Gribincea, Op. cit., p. 74.

[7] Mariana S. Țăranu, RSSM în anii foametei staliniste…, pp. 50–51; AOSPRM, F. 115, inv. 1, dos. 71, f. 77 verso.

[8] Ibidem, p. 98. Scrisoarea din 21 decembrie 1946 era semnată de F. M. Butov, Nicolae Coval și Gherasim Rudi și adresată lui I. V. Stalin.

[9] Ibidem, p. 98; Igor Cașu, Dușmanul de clasă. Represiuni politice, violență și rezistență în R(A)SSM, 1924–1956, Chișinău, Cartier, 2013, p. 211, apud Țăranu.

[10] Mariana S. Țăranu, RSSM în anii foametei staliniste…, p. 99; Igor Cașu, Op. cit., pp. 212–213.

[11] Ibidem, p. 99; Valeriu Pasat, RSS Moldovenească în epoca stalinistă (1940–1953), Chișinău, Cartier, 2011, p. 256; Filip Slaveski, Yurii Shapoval, Igor Cașu, “Centre-Periphery Relations in the Soviet Post-War Famine of 1946–47”, în Ingrid de Zwarte, Miguel Ángel del Arco Blanco (eds.), The Politics of Famine in European History and Memory, New York, Routledge, 2025, pp. 71–88.

[12] Mariana S. Țăranu, RSSM în anii foametei staliniste…, p. 104; Foametea din Moldova sovietică (1946–1947). Culegere de documente, coord. Anatol Țăranu, Chișinău, Litera, 2017, pp. 409, 451, 530.

[13] Mariana S. Țăranu, RSSM în anii foametei staliniste…, pp. 57–58, 132; AOSPRM, F. 62, inv. 1, dos. 71, f. 96; AOSPRM, F. 66, inv. 1, dos. 65, ff. 8, 12, 14.

[14] Ibidem, pp. 57–58, 132–133.

[15] Ibidem, p. 104; vezi și Foametea din Moldova sovietică (1946–1947). Culegere de documente, p. 216.

[16] Mariana S. Țăranu (alc.), Scrisori către Stalin sau spovedaniile celor ocupați (1947–1953), Chișinău, Pontos, 2014, pp. 57–58, scrisoarea nr. 1; ANRM, F. 2848, inv. 7, dos. 1, f. 488; Mariana S. Țăranu (ed.), Un genocid nerecunoscut, București, Vremea, 2020, pp. 32–33.

[17] Mariana S. Țăranu (ed.), Un genocid nerecunoscut, p. 33, nota 19; ANRM, F. 2848, inv. 7, dos. 1, f. 487a.

[18] Mariana S. Țăranu (alc.), Scrisori către Stalin…, p. 58, scrisoarea nr. 2; Mariana S. Țăranu (ed.), Un genocid nerecunoscut, p. 34; ANRM, F. 2848, inv. 7, dos. 3, ff. 445–446 verso.

[19] Mariana S. Țăranu (ed.), Un genocid nerecunoscut, pp. 31–32, documentul nr. 1; AOSPRM, F. 36, inv. 1, dos. 44, f. 13; Mariana S. Țăranu, RSSM în anii foametei staliniste…, pp. 99–100.

[20] Mariana S. Țăranu, RSSM în anii foametei staliniste…, p. 101; Lidia Pădureac, „Comunism prin înfometare: bolnavii «D» în Basarabia sovietizată”, în Cristina Preutu, Anatol Petrencu (coord.), Fațete ale comunismului în România și în R(A)SS Moldovenească: politică, societate și economie, Iași, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, p. 141.

[21] Mariana S. Țăranu, RSSM în anii foametei staliniste…, p. 101; Lidia Pădureac, Op. cit., pp. 141–142.